1. Condiţionarea clasică
Ivan Petrovich Pavlov (1849-1936) este un fiziolog rus care a luat premiul Nobel pentru
cercetările sale experimentale referitoare la rolul sistemului nervos în reglarea digestiei,
publicate în lucrarea The Work of Digestive Glands (1897). Deși nu și-a propus să studieze
învățarea, teoria sa cu privire la formarea reflexelor condiționate a avut un impact deosebit în
domeniul psihologiei. Studiind experimental digestia la câini, Pavlov a arătat că asocierea
repetată a unor stimuli care sunt inițial indiferenți pentru animal cu stimuli care produc în
mod natural reacții /reflexe specifice poate conduce la învățarea acestei asocieri, fenomen pe
care l-a denumit condiționare. Experimentele sale s-au realizat într-un laborator fără ferestre
(pentru a elimina stimulii care ar fi putut fi perturbatori). El a studiat reacția salivară a câinelui
la acțiunea hranei (stimulul care produce în mod automat salivația), dar și la sunetul unui
clopoțel asociat cu aceasta. Pentru a măsura cât mai exact cantitatea de salivă secretată,
aceasta era drenată într-un recipient, printr-un tub introdus în glanda salivară. Sunetul
clopoțelului era produs cu puțin timp înainte de a aduce câinelui hrana. Inițial, câinele
salivează numai la hrană, apoi începe să saliveze imediat ce aude sunetul clopoțelului, ceea ce
înseamnă că a învățat asocierea dintre cei doi stimuli. Concepte utilizate în experimentele lui Pavlov Stimul necondiționat (SN) – reprezintă o variație a mediului la care organismul produce un
răspuns spontan, care nu a fost învățat în prealabil. De exemplu, lumina produce reflexul
clipitului, un corp fierbinte care este atins produce retragerea mâini de pe acel corp, o
bucățică de aliment care stimulează papilele gustative produce salivația. Răspuns necondiționat (RN) – reprezintă reacții automate (fiziologice sau emoționale) ale
organismelor la stimulii specifici de mediu. Exemplu: salivația la acțiunea hranei,
retragerea mâinii de pe un corp fierbinte, clipitul, frica față de un stimul aversiv. Stimul condiționat (SC) – este un stimul care nu produce în mod natural o reacție
automată specifică din partea organismului, dar el ar putea declanșa o astfel de reacție
dacă subiectul învață asocierea sa cu un alt stimul necondiționat. De exemplu, sunetul
unui clopoțel nu produce în mod natural salivație, dar dacă este asociat de mai multe ori
cu hrana, atunci el poate declanșa o reacție salivară, chiar în absența stimulului
necondiționat, deoarece subiectul a reținut asocierea dintre cei doi stimuli. Reacție condiționată (RC) – se referă la un răspuns pe care organismul a învățat să-l dea la
acțiunea unui stimul inițial neutru, devenit apoi condiționat
2. Conexionismul (învăţarea prin încercare şi eroare)
În aceeași perioadă în care Pavlov a realizat experimentele sale în Rusia, psihologul
american Edward Thorndike (1874-1949) a realizat cercetări asupra învățării la animale. În
lucrarea Inteligența animală (1898), el a expus teoria sa cu privire la „învățarea prin încercare
și eroare”, care are la bază conexiunea (relația) dintre o situaţie-problemă (S) şi reacţiile (R) care-i urmează. Potrivit acestei teorii, cel care învață se confruntă cu o situație-problemă, pe
care trebuie să o rezolve prin selectarea răspunsului corect din mai multe răspunsuri posibile.
Pentru a valida teoria sa, psihologul american a realizat mai multe experimente pe
animale (pisici, câini, pești și maimuțe). În experimentul tipic, o pisică înfometată este închisă
într-o cutie, care are un mâner ce permite deschiderea unei ușițe. Dacă pisica reușea să
manevreze mânerul astfel încât el să permită deschiderea ușii, ea reușea să ajungă la o farfurie
pe care era hrană. La primele încercări pisica se agită, mușcă și se zbate până reușește
întâmplător să deschidă ușa cutiei. La următoarele încercări, timpul necesar deschiderii ușii
scade, ceea ce înseamnă că pisica selectează răspunsurile corecte (cele care duc la succes) și
le elimină pe cele care conduc la eșec. IMPORTANT!
Ce se învaţă prin încercare și eroare?
Se învață relaţia dintre o situaţie-problemă (S) şi reacţia față de aceasta (R).
Reacţiile care duc la succes sunt reţinute, cele care duc la eşec sunt inhibate.
Principalul element nou adus de experimentele lui Thorndike în studierea învățării a fost
cel de recompensă. Pisica din cutia-problemă reușește să selecteze răspunsul corect pentru că
acesta este cel care îi aduce o satisfacție, celelalte răspunsuri fiind asociate cu insatisfacția. Pe
baza observațiilor realizate, cercetătorul american a stabilit o serie de legi ale conexionismului
sau ale învățării prin încercare și eroare. Legea efectului – Învăţarea unui comportament prin încercare și eroare depinde de
ceea ce se produce după producerea acelui comportament: este reţinut
comportamentul care duce la succes şi inhibat cel care duce la eşec. Interesul pentru
recompensă sau pentru sancțiune este cel care va determina reacția ce va fi reținută.
Întărirea sau slăbirea unei conexiuni între o situație și un răspuns dat depinde de
consecințele acestuia: dacă răspunsul dat este urmat de satisfacție, legătura se
întărește, iar dacă este urmat de insatisfacție, legătura slăbește. Legea stării de pregătire – Pentru ca învățarea prin încercare și eroare să se producă
trebuie să existe „o tendință/un impuls spre acțiune”, o motivație care să determine
învățarea. În experimentul descris, pisica trebuia să fie flămândă, să fie motivată de
nevoia de hrană. Legea exerciţiului – Trăinicia relaţiei S-R depinde de numărul de repetiţii ale acestei
asocieri. O relație dintre o situație și un răspuns se consolidează (este întărită), dacă
situația-problemă este repetată de mai multe ori. Thorndike a considerat că legea efectului poate explica toate formele de învăţare, însă
învăţarea umană presupune şi altceva decât o succesiune mecanică de încercări şi erori.
Adesea, învățarea umană presupune stabilirea de scopuri, acțiuni de planificare, conceperea
de strategii, anticiparea rezultatelor etc. Învăţarea unor deprinderi şi priceperi motorii sau
învățarea verbală mecanică poate fi explicată prin această teorie, dar dobândirea unor
cunoştinţe sau competenţe cognitive mai complexe este mai mult decât o învăţare prin
încercare şi eroare.
3. Condiţionarea operantă sau instrumentală
B. F. Skinner (1904-1990) a fost cea mai mare parte a vieții sale profesor de psihologie
la universitatea Harvard, unde a obținut doctoratul. Este un important reprezentant al
curentului behaviorist, pe aceiași linie deschisă de Thorndike, care consideră că învățarea se
realizează ca urmare a consecințelor pe care le produce. Potrivit lui Skinner, comportamentele
produse de diverse organisme pot fi controlate dacă manipulăm stimulii din mediu.
Însă, spre deosebire de alți cercetători care explică învățarea prin condiționare, Skinner
aduce o nouă concepție asupra învățării de tip stimul-reacție (răspuns). Comportamentele
organismelor nu sunt răspunsuri pasive la stimulii de mediu, întrucât și organismele, la
rândul lor, acționează asupra mediului. Mai mult, evenimentele anterioare în care organismul
a fost implicat influențează comportamentele viitoare. Datorită activismului de care dispune,
organismul nu este pasiv atunci când este plasat într-un anumit mediu, ci începe să exploreze
mediul și produce întâmplător diverse comportamente, care sunt urmate de diferite consecințe.
În felul acesta organismul va învăța relația dintre aceste comportamente și evenimentele care
le urmează. Această nouă concepție asupra relației dintre stimul și reacție îl conduce pe
Skinner la distincția dintre două categorii de reacții / răspunsuri:
- răspunsuri provocate (responsive) – denumite și comportamente sau reacții față de
anumiți stimuli;
- răspunsuri emise (spontane) – denumite comportamente operante sau instrumentale În general, comportamentele umane (a mânca, a conduce mașina, a scrie etc.) sunt mai
curând operante decât responsive. Ele reprezintă mijloace pentru producerea unor consecințe
dorite.
Skinner și colaboratorii săi au realizat mai multe experimente pe animale, care ajungeau
să învețe un comportament datorită legăturii dintre acesta și consecințele care-i urmau. Întrunul
dintre experimente, un porumbel închis într-o colivie poate să obţină hrană dacă loveşte
cu ciocul o plăcuţă care deschide un sertar cu semințe. Inițial porumbelul lovește întâmplător
plăcuța și obține semințele. Această consecință pozitivă a comportamentului de lovire crește
probabilitatea de apariție ulterioară a aceluiași comportament. Porumbelul învață
comportamentul de lovire a plăcuței, datorită legăturii dintre el și consecința pozitivă,
reprezentată de hrană. Într-un alt experiment, un șobolan aflat într-o cutie, denumită cutia lui
Skinner, este pus în situația de a produce un comportament determinat (apăsarea unei pedale),
pentru a evita un șoc electric. În această situație, șobolanul adoptă un comportament operant
care-i permite evitarea unei consecințe negative. Consecințele pozitive sau negative ale unui
comportament acționează ca întăritori, adică sporesc probabilitatea de apariție ulterioară a
comportamentului. IMPORTANT!
Ce se învaţă prin condiționare operantă?
Se învață relaţia dintre un comportament produs spontan (comportament operant) şi
evenimentul care-i urmează la un interval scurt de timp (consecința comportamentului
operant).
Rolul întăririi în învăţare
Teoria lui Skinner a avut o contribuție esențială pentru înțelegerea mecanismelor
învățării, întrucât a introdus termenul de întărire. Întărirea se referă la introducerea sau
eliminarea unui stimul cu scopul de a crește probabilitatea apariției unui comportament. De
exemplu, în cazul porumbelului, stimulul introdus era reprezentat de semințele din sertar, care
au făcut să crească ritmul de producere a comportamentului de lovire a plăcuței. În cazul
șobolanului, stimulul eliminat era șocul electric, care a condus la creșterea ritmului de apăsare
a pedalei. Skinner a denumit cele două tipuri de stimuli: întărire pozitivă și întărire negativă. Întărirea pozitivă este reprezentată de orice stimul plăcut care conduce la creșterea
frecvenței unui comportament, datorită satisfacției pe care o produce subiectului
învățării. Întărirea negativă este reprezentată de orice stimul neplăcut (aversiv) care conduce
la creșterea frecvenței unui comportament, din dorința subiectului de a evita
neplăcerea.
Utilizarea întăririlor este importantă pentru formarea și schimbarea comportamentelor.
Dacă dorim să dezvoltăm unui copil comportamente dezirabile, putem utiliza atât întărirea
pozitivă, cât și pe cea negativă. Copilul va produce mai multe comportamente dezirabile fie
din dorința de a obține întărirea pozitivă, fie pentru a evita întărirea negativă. De exemplu, elev poate fi determinat să învețe o lecție pentru a obține o notă bună (întărire pozitivă) sau
pentru a evita o notă proastă (întărire negativă).
Există și alte clasificări ale tipurilor de întăritori care pot fi utilizați în învățare
(Sălăvăstru, 2009, p. 36). Întăritori primari – sunt stimuli sau evenimente care satisfac nevoile de bază ale
organismului (hrana, apa, relaxarea, securitatea, dragostea / aprecierea etc.) Întăritori secundari – sunt stimuli care au fost asociați anterior cu întăritorii primari.
De exemplu, un succes școlar într-o activitate de învățare poate deveni un întăritor
secundar pentru că a fost asociat anterior cu recompensele oferite de părinți (dulciuri,
jucării). Învățarea școlară poate fi menținută și de întăritori negativi cum ar fi notele
proaste care au fost asociate anterior cu privarea de timp liber sau cu alte sancțiuni. Întăritori generalizați – sunt întăritori secundari care au fost asociați cu mai mulți
întăritori primari. De exemplu banii sunt asociați cu hrana, confortul, securitatea și, de
aceea, reprezintă un întăritor generalizat pentru diverse activități.
Implicații educaționale ale condiționării operante
Așa cum am mai precizat, principala contribuție a teoriei lui Skinner este aceea de a fi
evidențiat și explicat rolul stimulilor plăcuți și a celor neplăcuți în întărirea comportamentelor
produse. Oamenii, chiar nespecialiști în domeniul educației, știu că recompensa și pedeapsa
sunt importante pentru învățare, dar nu cunosc totdeauna mecanismele prin care ele
acționează. Cu toate că există numeroase dispute cu privire la efectele pozitive și negative ale
acestor două tipuri de întărire, toată lumea este de acord că pe parcursul vieții ele reprezintă
factori motivatori. Practica educațională a evidențiat însă o tendință de a folosi mai mult
întărirea negativă în detrimentul celei pozitive. Educatorii aplică pedepse și sancțiuni cu scop
de întărire, dar se dovedește că pe termen lung acestea nu acționează ca întăritori ai
comportamentelor dezirabile, ci doar ca factori de eliminare a comportamentelor indezirabile.
De aceea, pentru a obține efecte benefice asupra învățării, care să se mențină în timp, întărirea
pozitivă este recomandată cu prioritate. Întărirea negativă poate să aibă efecte benefice pe
termen scurt, dar utilizată în exces și în afara celei pozitive, ea conduce la emoții negative,
frustrare, evadare în alte activități care produc satisfacție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu