Sistemele mnezice şi organizarea învăţării

În psihologia tradiţională, memoria era văzută ca o facultate psihică unitară, guvernată de câteva legităţi generale, iar procesele ei (întipărirea, stocarea, reactualizarea) erau considerate ca desfăşurându-se în acelaşi mod în toate formele sau tipurile sale. Analiza memoriei cu instrumentele psihologiei cognitive a infirmat teza caracterului unitar al memoriei şi a pus în evidenţă existenţa unor memorii multiple, a unor adevărate sisteme mnezice. Daniel Schacter şi Endel Tulving au arătat că „ceea ce numim memorie reprezintă în fapt un număr de sisteme separate, dar care inter-acţionează. Toate aceste sisteme au o funcţie comună: ele fac posibilă utilizarea cunoştinţelor achiziţionate şi reţinute". O primă distincţie, bazată pe modelul cu cea mai lungă carieră în psihologia cognitivă, datorat lui R. Atkinson şi R. Shiffrin (1968), se face între memoria senzorială sau registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.

Potrivit acestui model, informaţia care provine de la diferite modalităţi  senzoriale este reţinută pentru un timp foarte scurt şi sub o formă primitivă în registrul senzorial, apoi este transmisă memoriei de scurtă durată, care are o capacitate limitată atât ca timp, cât şi ca volum; o parte a informaţiei din memoria de scurtă durată este folosită în reacţiile curente ale individului, în timp ce o altă parte este transferată în stocul memoriei de lungă durată. Memoria senzorială permite menţinerea timp de câteva sutimi de secundă a informaţiei senzoriale primite de la diferitele organe de simţ. Funcţia esenţială a acestei memorii constă în a păstra informaţia senzorială până când alte procese cognitive sunt capabile să o preia, să o analizeze şi să o interpreteze. Mecanismele de procesare extrag informaţia utilă din materialul stocat, după care informaţia trebuie să părăsească registrul senzorial pentru a face loc unui nou flux de informaţii. Acest tip de memorie este specific fiecărei modalităţi senzoriale şi are proiecţii neuroanatomice relativ bine determinate. Vom distinge astfel o memorie vizuală (iconică), o memorie auditivă (ecoică), o memorie tactilă etc. Retenţia senzorială a stimulului este automată, ea nu reclamă efort din partea subiectului.
Memoria de scurtă durată asigură stocarea informaţiei timp de 15-20 de secunde. După acest interval, informaţia este uitată sau este trecută în ceea ce se cheamă memoria de lungă durată. Viaţa cotidiană oferă numeroase ocazii pentru a ilustra acest tip de memorie. De exemplu, pentru a forma un număr de telefon abia aflat trebuie să acţionezi foarte repede şi să nu fii deranjat. Altfel, numărul este repede uitat. La fel se întâmplă şi în cazul în care efectuăm un calcul mintal. Datele care intră în calcul sunt reţinute în memorie până când obiectivul e atins, apoi sunt uitate. Memoria de scurtă durată ne ajută să operăm cu informaţiile noi, curente, cotidiene exact atât timp cât este necesar. Ceea ce unii autori numesc memorie de scurtă durată, alţii numesc memorie operaţională (Bisseret) sau memorie de lucru (Baddley, Hitch). Memoria de scurtă durată este limitată nu numai în ceea ce priveşte durata conservării informaţiilor, ci şi în ceea ce priveşte volumul. Cercetările efectuate de George Miller au arătat că volumul acestui tip de memorie este de 7 ± 2 elemente (cifre, litere, imagini). Totuşi, s-a constatat că s-ar putea creşte destul de mult capacitatea memoriei de scurtă durată dacă s-ar realiza o grupare a unităţilor informaţionale (numite chunk) după criterii de semnificaţie. De exemplu, puteţi avea dificultăţi în memorarea seriei de litere BBCCNNNBCPROTV dacă veţi încerca să memoraţi fiecare literă în parte. Memorarea lor va fi mult mai uşoară dacă le veţi grupa în patru unităţi cu sens: BBC / CNN / NBC / PROTV, mai ales că fiecare unitate reprezintă numele unor posturi de radio sau televiziune foarte cunoscute. Cercetările efectuate (Baddley, Conrad, Petterson) au arătat că, în memoria de scurtă durată, informaţiile sunt codate preponderent fonologie (acustic). De exemplu, un număr de telefon prezentat oral va fi mai bine reţinut decât dacă este prezentat în formă scrisă. Subiectul uman procedează la verbalizarea (cu voce tare sau în limbaj interior) a stimulului, prelungind astfel durata retenţiei sale de la câteva sutimi de  57 secundă (memoria senzorială) la o durată de ordinul secundelor.
 Codajul auditiv şi/ sau articulator domină codajul vizual în memoria de scurtă durată. Un alt aspect care interesează în legătură cu memoria de scurtă durată este posibilitatea de a prelungi durata de păstrare a informaţiei. Acest lucru se poate realiza prin auîorepetare (repetarea fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de menţinere. Exemplul cel mai ilustrativ este acela în care am obţinut un număr de telefon de la serviciul de informaţii, şi până la formarea lui îl repetăm mental pentru a menţine activă informaţia în memoria de scurtă durată. Intervenţia unui excitant perturbator care împiedică realizarea repetiţiei (suntem strigaţi de un coleg) face ca informaţia să fie uitată şi să fie dificil de recuperat în integralitatea sa. 

Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informaţiilor pe care le posedă sistemul cognitiv şi care pot fi păstrate un timp nelimitat. în timp ce memoria de scurtă durată are o capacitate limitată, capacitatea memoriei de lungă durată este foarte mare, întrucât ea fixează aproape tot ce ni se întâmplă: evenimente zilnice, cunoştinţe, deprinderi, trăiri afective. O mare parte a conţinutului acestei forme a memoriei nu este disponibilă în permanenţă. 

Conţinutul poate fi reactivat în funcţie de necesităţile subiectului sau în situaţii deosebite (stres, de exemplu). Codarea informaţiilor în memoria de lungă durată este preponderent semantică, întrucât ceea ce se encodează sunt înţelesurile itemilor. Cantitatea mare şi diversitatea informaţiilor stocate în memoria de lungă durată necesită o organizare fără de care o mare parte a acestui material ar deveni inaccesibilă reactualizării. De altfel, şi prelungirea duratei stocării informaţiilor în acest tip de memorie se realizează prin repetiţie elaborativă, proces care presupune formarea asociaţiilor între itemii deja aflaţi în memorie şi organizarea itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii. Psihologia cognitivă aduce câteva elemente noi în această direcţie a factorilor care asigură o mai bună retenţie a informaţiilor în memoria de lungă durată. Astfel, Forgus I.M. Craik şi Robert S. Lockhart (1972) lansează ideea că reţinerea diferită a unui eveniment se produce în funcţie de nivelul la care a fost procesată informaţia: cu cât informaţia a fost procesată la un nivel mai profund, cu atât ea va fi reţinută mai bine şi pentru un timp mai îndelungat. Cei doi autori au identificat trei niveluri de procesare a informaţiilor: • nivelul perceptiv (caracteristici fizice ale stimulului; de exemplu, forma, mărimea, culoarea, dispunerea în pagină); • nivelul fonologie (de exemplu, cuvântul dat rimează cu...) sau procesarea sub aspectul caracteristicilor lingvistice (modul de compunere a cuvintelor pentru a forma propoziţii etc.); • nivelul semantic (semnificaţia cuvântului). Autorii menţionaţi consideră că analiza semantică presupune un nivel mai profund de procesare, ceea ce permite ca traseele mnezice să fie mai puternice, iar informaţia semantică să dureze mai mult decât cea nonsemantică. Au fost şi autori (Eysenck) care au criticat ideea că procesările senzoriale ale aspectelor de suprafaţă ar fi 58  procesări inferioare în sine. E important să luăm în consideraţie scopul celui care procesează informaţia. De exemplu, cel care vrea să înveţe să vorbească o limbă străină se va preocupa mai mult de aspectul fonetic decât de cel semantic. De aceea, se consideră că pentru a testa performanţele mnezice trebuie utilizate teste compatibile cu modul în care a fost encodată informaţia. Adică, dacă a fost utilizată o procesare de tip acustic, trebuie să testăm retenţia sonorităţii cuvântului, şi nu semantica sa. Efectul profunzimii procesării asupra performanţelor mnezice a fost studiat şi în legătură cu intenţionalitatea învăţării. în mod obişnuit, noi spunem că învăţarea intenţionată este mai eficientă decât învăţarea neintenţionată. Cercetările experimentale realizate de Hyde şi Jenkins (1973) şi apoi de Craik şi Tulving (1975) au arătat că învăţarea intenţionată este superioară învăţării neintenţionate doar dacă este asociată cu o procesare mai profundă a stimulului. Altfel spus, intenţia de a învăţa nu conduce în mod automat la performanţe superioare în învăţare. Profunzimea procesării este mai importantă decât intenţionalitatea învăţării. O învăţare neintenţionată, dar dublată de prelucrarea profundă a stimulului, este mai eficientă decât o învăţare intenţionată, dar dublată de o procesare superficială. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când învăţarea intenţionată este asociată cu o prelucrare laborioasă a materialului de învăţat. Memoria ne permite să utilizăm un vast bagaj de cunoştinţe abstracte, dar tot ea reţine şi evenimentele vieţii noastre de zi cu zi. Din acest motiv, E. Tulving propune distincţia între memoria semantică şi memoria episodică. Memoria episodică este un fel de memorie autobiografică. Ea conţine informaţii despre evenimente personale, amintiri ale subiectului, asociate cu contexte spaţio-temporale precise şi care sunt organizate cronologic. De exemplu, avem amintiri despre prima zi de şcoală, despre casa părintească, despre cum ne-am petrecut vacanţa. Informaţiile din memoria episodică sunt puternic influenţate de factorii emoţionali. Memoria semantică, numită adesea şi conceptuală, cuprinde cunoştinţe de ordin general sau, mai exact, după definiţia propusă de Tulving, „memoria semantică este un tezaur mintal, o cunoaştere organizată pe care persoana o are despre cuvinte şi alte simboluri verbale, cu înţelesurile lor, relaţiile dintre ele, reguli, formule şi algoritmi pentru manipularea acestor concepte şi relaţii.
 Memoria semantică nu înregistrează proprietăţile perceptive ale input-urilor, ci mai degrabă referenţii cognitivi ai semnalelor input-ului" (cf. M. Zlate, 1999, p. 438). Memoria semantică este implicată în semnificaţia obiectelor, fenomenelor, evenimentelor şi a relaţiilor dintre ele. Ea transcende contextul particular, deoarece conţinutul ei nu este legat de un loc, de un eveniment sau o acţiune anume. Conţinutul ei este constituit din concepte, principii, reguli, imagini mentale, care sunt organizate în reţele semantice, scheme şi scenarii cognitive, reţele prepoziţionale. în ultimii ani, psihologia cognitivă şi-a concentrat cercetările asupra distincţiei dintre memoria explicită şi memoria implicită. Memoria explicită este considerată a fi o memorie conştientă, directă, voluntară, deoarece conţinuturile ei sunt accesibile conştiinţei şi pot face obiectul unei reactualizări intenţionate. Cunoştinţele relative la situaţii, fapte, stări de lucruri (numite şi cunoştinţe declarative), reprezentate verbal sau imagistic, formează memoria explicită a subiectului uman. De aceea, memoria explicită a mai fost numită şi memorie declarativă. Memoria implicită este considerată a fi o memorie inconştientă, indirectă şi involuntară, deoarece conţinuturile ei nu sunt accesibile conştiinţei şi nu pot fi reactualizate în mod intenţionat. Ea cuprinde cunoştinţe legate de acţiune (reguli de execuţie, deprinderi motorii sau cognitive, reflexe condiţionate), numite şi cunoştinţe procedurale. Motiv pentru care memoria implicită a fost denumită şi memorie procedurală sau nondeclarativă.

sursa: https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/dorina-salavastru-psihologia-educatiei.pdf