Creativitatea este un fenomen extrem de complex, cu numeroase faţete sau dimensiuni. Paul PopescuNeveanu (1978, p.152) surprinde foarte bine acest lucru atunci când spune: „Creativitatea are mai multe accepţiuni: de desfăşurare procesuală specifică, de formaţiune complexă de personalitate, de interacţiune psihosocială, toate intervenind sincronic şi fiind generatoare de nou". încă din 1963, R.L. Mooney a publicat un model conceptual ce integrează patru perspective de identificare şi analiză a creativităţii şi care au devenit ulterior cadru de referinţă al mai multor cercetări: • procesul creaţiei; • persoana (personalitatea) creativă; • produsul creaţiei (performanţa creativă); • mediul din care emerge creaţia.
1. Procesul creaţiei o serie de psihologi au încercat să surprindă actul creator în procesualitatea lui, să-l conştientizeze şi să-l prindă în anumite modele operaţionale şi funcţionale. S-a ajuns astfel la conturarea unor etape sau faze ale procesului de creaţie (G. Wallas, 1926; J.P. Guilford, 1966; I.A. Ponomariov, 1987), precum şi la elaborarea unor modele ale factorilor intelectuali implicaţi în procesul de creaţie (J.P. Guilford; R.J. Sternberg). Cea mai cunoscută analiză a fazelor procesului de creaţie aparţine psihologului Graham Wallas. El sugerează existenţa a patru faze: a) prepararea; b) incubaţia; c) iluminarea; d) verificarea. a) Prepararea este faza iniţială şi obligatorie a oricărui act de creaţie. în cercetarea ştiinţifică, dar şi în alte activităţi creatoare sunt identificate mai multe subetape: sesizarea problemei şi formularea ei în termeni foarte clari, analiza datelor problemei, enunţarea şi testarea diferitelor ipoteze rezolutive. Această fază presupune o pregătire intensă şi de lungă durată în legătură cu problema pe care creatorul îşi propune să o rezolve. Este necesară o informare minuţioasă asupra istoricului problemei, asupra tentativelor altora de a o soluţiona, şi abia apoi se emit ipoteze rezolutive. Ralph Linton consideră că întreaga istorie culturală a unei persoane reprezintă un fel de preparare. în cazul în care problema nu poate fi rezolvată, creatorul o lasă deoparte şi se relaxează sau trece temporar la alte preocupări. Are loc un fel de „distanţare de problemă", care marchează trecerea la faza de incubaţie. b) Incubaţia se petrece în inconştient (sau în preconştient, după unele explicaţii psihanalitice) şi poate fi de mai lungă sau de mai scurtă durată (minute, ore, zile, luni sau chiar ani). Ea pare o perioadă pasivă, de abandonare a efortului. Se presupune că în această fază au loc o serie de prelucrări paralele, se stabilesc conexiuni care nu au fost efectuate anterior. Unii autori susţin că inconştientul şterge ipotezele rezolutive, încercate în faza de preparare, care nu au dat rezultatele scontate, favorizând ipotezele neglijate în această fază. Inconştientul nu creează nimic prin sine însuşi. De aceea, şansele de a obţine soluţii creative la o problemă depind de cât de susţinută şi eficace a fost faza de preparare, de bogăţia datelor acumulate. c) Iluminarea (inspiraţia, intuiţia, insightj este momentul în care soluţia problemei apare brusc în câmpul conştiinţei. Materialul'acumulat duce dintr-o dată la o înţelegere clară, sintetică a problemei. Iată cum descrie W.E. Moore (1985) momentele de incubaţie şi iluminare: „Când ne este greu să ajungem la o soluţie şi simţim că gândirea nu produce nimic nou, este indicată o perioadă de incubaţie, un timp în care conştiinţa se îndepărtează de problemă. Experienţa persoanelor creative arată că, frecvent, atunci când atenţia se orientează către altceva şi nu către problema a cărei soluţie ne scapă, şi astfel ne frustrează, apar idei noi. Aparent, când gândim conştiincios, urmăm aceleaşi căi bătătorite. Când permitem subconştientului «să iasă în faţă», ceea ce restrânge aria conştientului, suntem capabili să vedem noi conexiuni, pe care cercetarea conştientă le eludează". Uneori se foloseşte termenul de inspiraţie în loc de iluminare. Diferenţa dintre iluminare şi inspiraţie este, potrivit lui A. Osborn (1988, p. 294), următoarea: i Iluminarea provine din surse obscure ale conştiinţei, în timp ce inspiraţia este I rezultatul unei îndelungate perseverenţe, urmată în final de un stimul accidental a cărui natură nu poate fi clar determinată. Iluminarea se poate produce în situaţii dintre cele mai inedite, ce nupar a avea vreo legătură cu problema respectivă. Henri Poincare, ilustru matematician şi filosof al ştiinţei, descrie modul în care, într-o seară, în momentul când se pregătea să urce în trăsura ce urma să-l ducă la operă, i-a venit în minte soluţia unei probleme la care lucrase foarte multă vreme. întors acasă, a transcris totul pe hârtie şi şi-a dat seama că rezolvarea este foarte bună. în legătură cu modul concret în care se produce iluminarea, R.K. Merton vorbeşte de serendipitate, adică şansa de a găsi soluţia la o problemă într-un moment în care ea nu polarizează în mod explicit atenţia creatorului. Pasteur avertiza însă asupra faptului că întâmplarea ajută numai o minte pregătită. în spatele acelui moment de inspiraţie se află de fapt luni şi chiar ani de cercetare perseverentă, de îndoieli, de căutări febrile şi reflecţii asupra problemei respective. Nu întâmplător Poincare spunea: „Pentru a găsi fără să cercetezi, trebuie mai întâi să cercetezi fără să găseşti". d) Verificarea este faza finală a procesului de creaţie, în care soluţia găsită este testată, examinată, pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune. în stabilirea acestor faze ale procesului de creaţie, G. Wallas s-a bazat îndeosebi pe relatări autobiografice, pe mărturii ale unor persoane creative, date care nu se pretează la o validare experimentală. Din acest motiv, descrierea pe care el a făcut-o procesului de creaţie a fost deseori contestată. Nu întotdeauna fazele se succed în ordinea propusă, unele faze pot fi eludate sau comprimate şi nu pot constitui o schemă universală, identificabilă în orice proces de creaţie. Cu toate aceste contestări, modelul lui Wallas rămâne încă în circulaţie, deoarece alte cercetări privind procesul de creaţie au pus în evidenţă aproximativ aceleaşi faze. Traiectoria procesului de creaţie are însă un caracter individual, raportul dintre fazele menţionate şi duratele lor variind semnificativ de la un subiect la altul. Pentru a surprinde mai adecvat esenţa procesului de creaţie, o serie de cercetări au fost orientate către identificarea factorilor cognitivi implicaţi în acest proces. în mod tradiţional, creativitatea a fost asociată cu imaginaţia. Iniţial Th. Ribot (Essai sur l'imagination creatrice, 1900), apoi A. Osborn (L'imagination constructive, 1959) se pronunţă pentru imaginaţia creatoare sau constructivă ca proces predilect Î al creativităţii. Pentru Th. Ribot, imaginaţia creatoare este sinonimă cu invenţia, cu o lungă serie de încercări, de ipoteze, în care spiritul cheltuieşte o mare cantitate de • efort şi de geniu. Unii autori au mers mai departe, considerând creativitatea drept numele mai nou al imaginaţiei, nume care aproape l-a eliminat pe cel vechi. F. Barron (1989) delimitează însă noţiunile de imaginaţie şi creativitate: „Imaginaţia este o funcţie universală a creierului uman; creativitatea este mai mult un rezultat al evoluţiei sociale, care presupune un tip de comportament şi are o valoare utilitară", în alte situaţii, procesul creaţiei a fost considerat analog celui de rezolvare de probleme. J.P. Guilford (1967) spune că orice rezolvare de probleme este un proces creativ şi că individul creativ este motivat de tendinţa intelectuală de a căuta probleme nerezolvate pe care le va rezolva. E.P. Torrance oferă o definiţie în care poate fi observat paralelismul dintre procesul creativ şi cel de rezolvare de probleme:
sursa:https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/dorina-salavastru-psihologia-educatiei.pdf„Creativitatea este un proces care conduce la elaborarea de soluţii noi, neîncercate; pentru aceasta, se asociază informaţiile existente în memorie cu cele noi, se caută soluţii, se fac presupuneri alternative pentru rezolvarea problemelor, se testează şi se retestează alternativele, se perfecţionează şi, în final, se comunică rezultatele" I (Torrance, 1978, apud M. Dincă, 2002, p. 16). Şi pentru R. Weisberg (1986) ; creativitatea reprezintă doar o „rezolvare de probleme în trepte". 102 Pentru înţelegerea cât mai adecvată a procesului creaţiei, Guilford elaborează un model al structurii intelectului, capabil să asume şi dimensiunea creativităţii. Conform acestui model (vezi figura 1), fiecare capacitate intelectuală se defineşte prin trei parametri: operaţii (cunoaştere, memorie, gândire convergentă, gândire divergentă, evaluare), conţinuturi (figurativ, simbolic, semantic, comportamental) şi produse (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu