Inteligența

Unul dintre marii psihologi ai educaţiei, Lee Cronbach (1916-2001) spunea despre inteligenţă că aceasta „ nu este un lucru (în sensul încercărilor de a determina un contur precis al acesteia) ci este un stil de muncă”. Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar terminologia sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor dintre relaţii.  Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescânde de dificultate. Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: (a) capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; (b)rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei; (c) adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări. Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. Când vorbim de inteligenţă ca o aptitudine generală, avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi şi vizăm nu atât conţinutul şi structura ei psihologică, ci finalitatea ei. O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim ca există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul căreia rezolvam cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifica) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activităţi. Howard Gardner (n. 1943), un reputat specialist în psihologie educaţională de la Harvard, concepe inteligenţa ca fiind „ capacitatea de a rezolva probleme sau de a modela anumite produse valorizate in unul sau mai multe contexte culturale”. Toate acestea i-au permis lui Gardner să introducă în lucrarea Frames of Mind (1983) conceptul de inteligenţă multiplă (emoţională). Autorul citat susţine că nu este realist să se vorbească doar despre un singur tip de inteligenţă, (aceea de tip logico-matematic) şi că indivizii umani sunt diferiţi în ceea ce priveşte „profilul, înfăţişarea” inteligenţei personale El propune astfel şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală.

Aceste forme de inteligenţă care variază de la individ la individ şi de la cultură la cultură sunt descrise astfel:
- Inteligenţa lingvistică – capacitatea de a învăţa foarte uşor o limba străină sau de a dezvolta un vocabular foarte bogat.
 - Inteligenţa logico-matematică – capacitatea de a rezolva cu uşurinţă probleme şi de a te simţi foarte confortabil atunci când se lucrează cu numere; aceasta este cea care determină obţinerea unor scoruri foarte mari la testele care măsoară coeficientul de inteligenţă tradiţional.
- Inteligenţa muzicală – capacitatea de a identifica şi reţine uşor o melodie, de a recunoaşte stilul unui compozitor sau diverse partituri muzicale.
- Inteligenţa kinestezică – capacitatea de a utiliza corpul cu precizie, coordonând mişcările foarte bine şi, în acelaşi timp, putând să înţeleagă rapid toate nuanţele unei mişcări.
- Inteligenţa spaţială - capacitatea de a vedea structuri şi forme cu precizie; cei care posedă acest tip de inteligenţă se exprimă foarte uşor prin desene, fotografii sau sculpturi.
 - Inteligenţa interpersonală – se referă la capacităţile care ajută individul să înţeleagă sentimentele, intenţiile, motivaţiile, dorinţele celor din jur şi care permit o relaţionare de succes cu cei din jur. - Inteligenţa intrapersonală – priveşte capacitatea persoanei de a se înţelege pe sine, de a-şi evalua şi estima corect propriile sentimente şi motivaţii.
Acest tip de inteligenţă priveşte dezvoltarea unui model de lucru eficient din perspectivă individuală. Primele două tipuri de inteligenţă sunt cele care sunt valorificate şi valorizate în mod tradiţional în şcoală; următoarele trei sunt, în mod obişnuit asociate cu artele iar ultimele două constituie ceea ce autorul denumea „inteligenţele personale”, responsabile într-o proporţie covârşitoare de succesul profesional. 67 Mai târziu, autorul încearcă să propună şi alte tipuri de inteligenţă. După îndelungate decantări şi reinterpretări, în lucrarea „Intelligence reframed: Multiple intelligences for the 21st century” (1999) Gardner va mai adăuga doar un singur tip de inteligenţă la cele şapte anterior propuse: - Inteligenţa naturalistă – cea care permite individului să recunoască, să categorizeze şi să distingă diverse caracteristici ale mediului; acest tip de inteligenţă combină capacitatea de a reliefa esenţialul şi de a caracteriza rolurile valorizate în diverse culturi. Gardner aduce două categorii de dovezi în sprijinul concepţiei sale. El observă că în cazul unor probleme privind traume fizice (tumori, traume cerebrale) formele de inteligenţă nu sunt afectate în mod egal. Lucrând cu copii supradotaţi, el a constatat că cei care sunt precoci într-o arie (deci într-un tip de inteligenţă) nu sunt înzestraţi în altele. Uneori chiar aşanumiţii „savanţii idioţi” au, ocazional, abilităţi extraordinare într-o anumită arie corticală (mai ales pentru calculul matematic). El propune, de aceea, înlocuirea coeficientului de inteligenţă Q.I cu un profil intelectual, respectiv cu un coeficient al inteligenţei emoţionale Q.E. Redusă la esenţă, inteligenţa emoţională are trei componente: cunoaşterea propriilor emoţii, „gestionarea” acestora şi înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celorlalţi. Presupunând că emoţiile pot fi conştientizate în totalitate, în ciuda faptului că unele dintre ele spun despre noi lucruri pe care nu am vrea sa le auzim, apar o serie de dificultăţi privitoare la dezvoltarea capacităţilor personale de a le gestiona în mod constructiv în vederea atingerii unui anumit scop. În acest proces este esenţială înţelegerea faptului că orice emoţie are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă, iar acest lucru este valabil şi în cazul emoţiilor considerate în mod tradiţional negative, aşa cum ar fi, de exemplu mânia. Dacă latura negativă a mâniei este legată de faptul ca îi îndepărtează pe cei din jur, tensionează corpul şi afectează raţiunea, latura pozitiva priveşte funcţia auto-protectoare pe care aceasta o are pentru individ, precum şi capacitatea de a îl mobiliza pentru acţiune. De abia după ce aceste etape sunt parcurse, se poate vorbi de înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celor din jur. Un aspect interesant îl reprezintă faptul că, spre deosebire de inteligenţa logico-matematică, cea care suferă modificări nesemnificative o dată cu sfârşitul adolescenţei, inteligenţa emoţională se poate dezvolta de-a lungul timpului, fără limita de vârsta, cu condiţia ca să îi fie acordată atenţia şi eforturile necesare.
sursa: http://diriginte.ucoz.com/psihologie/51846336-Psih-Ed-rev-1-2006-2007-Info.pdf